Nucleara și porumbeii păcii

Nu e cine știe ce abuz lingvistic. E doar o expresie care s-a strecurat în cultura populară și care vrea să sugereze acea acțiune extremă la care recurgi atunci când toate celelalte au dat greș.

Firește, nu înseamnă mare lucru. Mai ales pentru cei născuți cu tableta în mână și cu cont pe Facebook. În plus, războiul rece s-a terminat de mult și lumea nu prea mai crede în ziua de azi, că „nucleara” se poate petrece altundeva decât in plan metaforic, în blockbustere de vară cu supereroi și în desene animate. Cel puțin așa mi-a spus mie deunăzi un nepot. Inteligent și educat altfel. Nu m-a șocat, dar m-a pus puțin pe gânduri.

Astăzi se împlinesc 70 de ani de la prima „nucleară” care a distrus un oraș. Hiroshima. Când eu eram de vârsta nepotului meu, cultura populară despre această formă de distrugere în masă era puțin diferită.

În versurile poetului realist socialist Eugen Jebeleanu în perioada prolecultistă:

„Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima…”

Inspirat și înspăimântat de Jebeleanu am încercat și eu o poezie pacifistă în clasa a patra. Începea așa: ” La poarta inchiziției geme / Aprins pe rug Pământul”. O prostie, firește, dar așa îmi imaginam eu că o să se întâmple după ce nucleara va fi detonată. Eram însă convins, nu știu de ce, că porumbeii păcii ne vor salva totuși în ultima clipă.

E ciudat. Pentru generația de dinainte de noul mileniu, amenințarea cu un război atomic era cel puțin o posibilitate reală dacă nu chiar o certitudine. Era destul de greu să compui glume și bancuri cu „nucleara”. Iar povestea terifiantă a celor două orașe rase de pe fața pământului de imperialiștii americani era folosită cu succes de propaganda comunistă ca argument suprem a pericolului capitalist împotriva orânduirii socialiste. Așa credeam atunci. Că americanii sunt niște demenți gata să distrugă planeta. Nu prea aveam habar că la fel de mare era pericolul de la Răsarit, deși Ceaușescu se straduia sa ne explice în felul lui în cuvântări și teze după Telejurnal. Asta era pentru noi esența Războiului Rece. Că suntem o țară mică, care va fi spulberată din senin de pe fața pământului când cele două mari puteri mondiale își vor arăta mușchii. Ne luptăm pentru pace, dar undeva în adâncul sufletului, ne mândream cu zvonul, întreținut în parte chiar de Vocea Americii, că iubitul nostru conducător dezvoltă în secret bomba lui atomică. Un sentiment pe care mulți cetățeni din țari mici cu dictatori mari l-au încercat probabil.

Se pare că undeva în anii ”80, în 1983 mai precis, înainte ca George Orwell să arunce toată planeta într-o dictatură totalitară și Steve Jobs să o salveze inventând MacIntosh-ul, în timp ce Kim Jong-Un abia se năștea și noi românii cântam cu Adrian Păunescu și Cenaclul Flacăra (la Brăila de exemplu) „O șansă păcii și glorie ei”, sfârșitul lumii a fost mult mai aproape decât am fi crezut vreodată.

Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică aveau la vremea respectivă împreună aproape 70 de mii de bombe atomice, suficiente să distrugă planeta de câteva sute de ori. Un excelent documentar recent, ” The Man Who Saved the World”, în regia danezului Peter Anthony, ne spune povestea extraordinară a colonelului sovietic de aviație Stanislav Petrov. În 26 septembrie 1983, soarta întregii planete s-a aflat în mainile lui. Petrov era ofițerul responsabil la un centru de monitorizare nucleară de lângă Moscova, când sistemul de alarmă a raportat brusc că cinci rachete nucleare au fost lansate de către americani către URSS. Petrov a refuzat să recunoască avertizarea, considerând că e o alarma falsă și prevenind astfel un contraatac nuclear catastrofal și o distrugere reciprocă din partea Statelor Unite și a aliaților din NATO. Astăzi, colonelul Petrov este un doar bătrânel singuratic și răutăcios care traiește modest într-un apartament sărăcăcios din Moscova. Cu mare greutate acceptă invitația unei fundații de a face o vizită în Statele Unite. Pune trei condiții: să viziteze ONU și să îi cunoască pe Robert de Niro și pe Kevin Costner. Întamplător, dă mâna și cu Matt Damon, dar nu știe cine e. Un personaj fabulos. Superman ar fi invidios să afle că în lumea reală există un om ca Stanislav Petrov.

În alte știri mai serioase „Obama încearcă să convingă Congresul să accepte acordul nuclear cu Iranul”, în timp ce se pare că „insurgenții din Donbas fabrică o bombă nucleară murdară”. Ceea ce pare mai alarmant este ca aflăm abia acum că „naziștii ar fi fost la un pas sa creeze bomba”.

Astăzi „nucleara” nu mai pare o amenințare serioasă. Dacă în anii 80 mai mult de trei sferturi din americani credeau că un război atomic va distruge lumea, astăzi mai puțin de 23% sunt preocupați de asta. Kim Jong Un e un clown care doar cerșește atenție cu cele două-trei bombe pe care le are la dispoziție, iar americanii și rușii par oameni serioși. Accidentele de la Cernobil și Fukushima ne-au speriat destul, însă nu atât de mult încât să renunțăm definitiv la centrale nucleare. Nimeni nu presupune că NATO și Putin, deși au la dispoziție de cinci ori mai puține bombe decât acum trei decenii vor recurge vreodată la aceste arme devastatoare.

Deși la o aruncătură de băț, India și Pakistanul, cu vreo sută de bombe atomice fiecare, sunt cu mâna pe buton. și, deși pare greu de crezut, sunt mai mult decât suficiente să distrugă întreaga lume.

A, să nu uit. Pe un ton mai serios, pagina comunității „Bomba nucleară de la Kozlodui amenință Oltenia” a adunat 390 de like-uri pe Facebook. Asta după ce în urmă cu câteva luni „porumbeii păcii” ai papei Francisc „au fost atacați de o cioară și un pescăruș”.
Iar în localitatea Fierbinți, Celentano îi recită lui Firicel din Jebeleanu „Surâsul Hiroshimei”:

„Ce ceață deasă, vai, ce ceață deasă
Nu mai cunoaștem drumul catre casă
Suntem ușori și ceața e ca fumul,
Vai, unde-o fi, unde s-ascunde drumul?
Ce ceața deasă, vai, ce ceață mare.
Unde-i cărarea, doamna-nvățătoare?